(La mulţi ani) Dylan

1991 - Editura Pronto, Braşov, 48 pag.
ISBN-973-95579-1-0

Dylan e Bob Dylan, logic. Care împlinea 50 de ani în 1991.
O culegere de adaptări în română ale unor texte Dylan. Unele au apărut mai tîrziu pe Alb-Negru, altele nu.
Introducerea lui Andrieş o puteţi citi mai jos.

Editor - Artur Larion, Tehnoredactor - Ovidiu Cărstea, Redactor - Mihaela Larion

"Materialul de faţă reprezintă o selecţie afectivă, fără nici un fel de intenţii de ierarhizare şi, de cele mai multe ori, oferă mai mult o variantă personală în limba română, decît o traducere în adevăratul sens al cuvîntului a cîntecelor originale. Un mare admirator al lui Bob Dylan, Alexandru Andrieş locuieşte la Bucureşti, este necăsătorit şi nu are telefon."

BOB DYLAN

Un portret al Americii
Un poet al Americii

"Nu mănînc niciodată
De cîte ori pot alerg gol puşcă
Şi colecţionez cu pasiune vaselină de la avioane;
Aşa iau eu prînzul
Aşa mă îmbrac
Şi ăsta mi-e hobby-ul"
"Ei, lasă, domnule Dylan, cititorii noştri vor adevărul"
"Dar ăsta-i adevărul gol-goluţ"
"E tare, domnule Dylan, zău c-am rîs de m-am prăpădit, dar"
"Altceva n-aş prea avea de adăugat"
"Ar fi mai bine să răspundeţi"
"Sună a ameninţare"
"Ar putea fi ha ha ha ha"
"Şi care-mi va fi pedeapsa"
"O întreagă povestioară de dus în cîrcă ha ha"
"Cam ce fel de povestioară ha ha ha ha"
"Las-că vezi matale, domnule Dylan, las-că vezi matale"

La început a fost simplu: nu trebuia să faci altceva decît să te uiţi bine în jurul tău şi să scrii ce vezi. Bineînţeles că într-o lume în care negustorii inventau mituri vii şi alte bazaconii cît mai strălucitoare, chestia asta semăna al dracului de tare cu arta. Şi BOB DYLAN (pe atunci un tînăr de douăzeci şi unu de ani care sosise în Est pentru a-şi vizita idolul, pe marele WOODY GUTHRIE care se stingea în spitalul Greystone din New Jersey), făcea artă.

De fapt, numele adevărat era ROBERT ALLEN ZIMMERMAN (şi se născuse la 27 mai 1941 în Duluth, Minnesota) însă numele ăsta nu-i convenea de loc: în schimb, numele poetului englez Dylan Thomas îi părea o mănuşă pe măsură, pe lîngă faptul că acest poet englez ţinea nişte conferinţe foarte interesante despre poezie şi, colac peste pupăză, scria pe gustul lui: "În noaptea asta bună/ Uşor să nu te-ndepărtezi" şi multe alte lucruri la fel de frumoase.

Deci, DYLAN.

Un nume pe care ziarele şi revistele au învăţat, încet, încet, să-l scrie cu litere din ce în ce mai mari. La început - pentru că ciupea mai prost la chitară, pentru că habar n-avea ce acorduri îi ieşeau de sub mînă şi pentru că accentul ţărănesc stîlcea îngrozitor cuvintele - literele au fost mici. Apoi "protest-song-urile", poemele politice care l-au transformat în trubadurul Mişcării Drepturilor Civile şi pentru Pace, au mai umflat niţel titlurile, fusese doar alături de Martin Luther King, cîntînd în ritmul Marşului Libertăţii, păşind spre Washington. Astăzi, Dylan se scrie cu litere de cel puţin trei centimetri inălţime - fotografiile ocupă pagini întregi, profilul i-a fost decupat (pentru posteritate) de foarfeca nu mai puţin celebrului Milton Glaser, şi bineînţeles că a devenit un adevărat bun de larg consum. Criticii de artă adoră filmul lui, "Renaldo şi Clara", iar faptul că publicul îi întoarce spatele nu e decît o dovadă în sprijinul genialităţii acestei pelicule cu, despre şi de Bob Dylan (un adevărat avertisment pentru autorii de film-folk, iată adevărata cale!). Maestrul nu se sfieşte să cînte la Budokan variante "disco" ale fostelor "protest-song-uri", iar admiratoarele lui scandează în ritmul dansului "îl vrem pe Dylan preşedinte!!". Ziarul New York Times îl etichetează drept "negustor înainte de toate", Allan Ginsberg îi prezintă unul din discuri (DESIRE - dorinţă) iar presa franceză (şi nu numai ea) îl numeşte "profetul".

Cît de departe e această imagine strălucitoare, dar goală pe dinăuntru ca un tub de neon, de cel care nota atît de frumos, în cuvinte simple şi nesofisticate, pe mapa celui de-al treilea disc al său (THE TIMES THEY ARE A CHANGING, 1964):

"Eu rîd
Şi beau cafea rece
Şi vin vechi
Pentru că alerg într-o întrecere atît de cinstită
Cu nici un traseu în afară de noapte
Şi doar un adversar
Răsăritul soarelui
Cu mine merg ecouri care pe străzile astea nebune
Mi-aduc aproape umbra lui Villon
Mă împiedic de ţigări pierdute de Bertold Brecht
Şi sticle goale, de la Brendam Becham
Singur? desigur
Dar există florile şi oglinzile florilor
Care se-ntîlnesc cu singurătatea mea,
Iar singurătatea mea va fi o singurătate puternică
Dizolvîndu-mi atit de adînc libertatea
Încît ceea ce va rămîne
Va fi într-adevăr
Cîntecul meu". 

Sînt cuvintele unui luptător, în mîinile căruia chitara putea să ardă cu o flacără orbitoare. "Faptul divers, din coloanele ziarelor, e cel ce mă inspiră", declara el în 1965 la Londra, în culise, înainte de a păşi pe scenă în bătaia reflectoarelor. Faptul divers însemna bomba atomică, războiul din Vietnam, rasismul, comerţul cu arme." Marile cărţi au fost scrise. Marile adevăruri s-au spus. Eu încerc doar să schiţez o imagine a ceea ce se-ntîmplă pe-aici, din cînd in cînd. Ştiu că de murit, moare fiecare, dar mai ştiu că moartea nu a oprit niciodată lumea pe loc".

Şi lumea stătea cu urechea ciulită, pentru că avea ce asculta.
Era o lume agitată, în plină schimbare şi plină de neprevăzut, în care foarte multe lucruri erau ceţoase. Puţinele lucruri care erau clare erau însă foarte clare:

"Un rus are trei ochi jumate
Roşii ca focul
Şi trage după el un lanţ cu ghiulele de culoarea sfeclei
El vrea să ne otrăvească cerul
Să piară toţi antiamericanii
Scandează purtătorii de lozinci, americanii care ard cărţi (da, am mai ars vreo cinci cărţi săptămîna trecută)
Şi bineînţeles că şobolanii
Care umblă noaptea pe sub paturile de scîndură din Harlem
Sînt şobolani sovietici
Mîncători de copii."

scria Dylan in 1964 pe mapa aceluiaşi THE TIMES THEY ARE A CHANGING despre vremurile în care McCarthy stătea într-un scaun de senator, iar comisiile de investigaţie lucrau cu spor. Cine poate însă să spună unde se termină munca observatorului atent şi unde începe munca poetului, în cazul acestor cîtorva rînduri ? WOODY GUTHRIE, omul care a străbătut America de la un capăt la altul şi care a preferat să hoinărească şi să cînte pentru cei pentru care compunea, muncitorii sezonieri şi locuitorii orăşelelor scăpătate, în loc de a deveni o voce de succes pe lista magnaţilor negoţului cu cîntece, considera că ceea ce făcea el nu este artă: "Eu văd un om necăjit şi-l întreb ce-l doare. De cele mai multe ori îl doare ceva care mă doare şi pe mine. Dar eu nu sînt doctor, aşa că tot ce pot să fac e să scriu vreo două-trei vorbe si p-ormă să mă ajut cu chitara."

Timpul alergase însă foarte repede şi în loc de sindicate care să-l aştepte pentru a le compune marşuri şi cîntece militante, Bob Dylan găsea numai uşi închise şi ferestre întunecate care îl ignorau. Făcuse deja o bună bucată de drum şi ascultase muzica oamenilor din locurile unde poposise. Visa să devină un cîntăreţ de culoare dar iubea şi muzica "country", iar prin faţa ochilor i se perindau Hank Williams, Muddy Waters, Jelly Roll Morton, Leadbelly, Mance Lipscomb şi Big Joe Williams. În fruntea acestui alai de idoli păşea bineînţeles Woody, cu chitara la spinare şi mestecînd capătul fraged al unui fir de iarbă, iar asta se întîmplase peste tot unde avusese răgazul de a-şi odihni capul pe îndoitura braţului ostenit: în Gallup, New Mexico, în Cheyenne, South Dakota, în Sioux Fall, în Phillipsburg, Kansas, în Hibbing, Minnesota şi chiar Minneapolis, unde, în sfirşit, s-a hotărît: a lăsat baltă studiile universitare pe care le începuse cu şase luni în urmă şi a întins-o, agăţat de scara unui vagon murdar. Şi chiar de la început, în faţa ferestrelor şi uşilor închise, trubadurul erei atomice şi-a declarat public responsabilitatea: "Tot ceea ce fac este să spun la ce mă gîndesc, cum pot mai bine. Şi orice altceva aş spune despre mine, tot ceea ce fac şi cînt şi scriu iese tot din mine. Orice pot să cînt, zic că e cîntec. Orice nu pot să cînt, zic că e poezie. Orice nu pot să cînt sau e prea lung să poată fi poezie, zic că e roman. Dar romanele mele nu au obişnuitele structuri narative. Ele sînt despre sentimentele mele, la un moment dat într-un anumit loc, dar e evident că ceea ce văd în jurul meu nu poate să lipsească".

Cam asta e ce scria Bob Dylan în legătură cu lucrurile care se-ntîmplă în jurul lui. Ba chiar mergea şi mai departe:

"Telefonul sună, mă enervează,
Preşedintele Kennedy exagerează
Zice: prietene Bob ce crezi că ne trebuie
Ca să ne crească ţara ca lanul de ştevie
Îi zic: prietene John mai esti acolo, alo
Ne trebuie Sophia Loren şi Brigitte Bardot
Şi creşte ţara".

("I Shall Be Free" - Las-că scap eu)

Trubadurul cînta şi cîntecele lui erau auzite: tinerii de pe întreg pămîntul învăţaseră pe de rost "Blowing in the Wind", "Masters of War" şi "A Hard Rain's a Gonna Fall". Traiectoria poetului cîntăreţ nu putea însă urma decît traseul generaţiei sale: şi cîntecele care au urmat au prefigurat, cu o clipă mai devreme, sinuosul drum parcurs de tineretul american: "Mister Tambourine Man" (Omul orchestră) anunţa căutarea soluţiei în paradisurile artificiale şi renunţarea la luptă pe tărîmul politic, "Like a Rolling Stone" (Ca o piatră care se rostogoleşte) nu este decît eticheta pusă pe fruntea celor care se lăsau duşi la vale de sloganurile mincinoase şi de culorile tot mai vii ale reclamelor. Discul "Blonde on Blonde" este o primă evocare a filozofiei Zen, pentru ca următorul disc, "John Wesley Harding", să reia tema Vechiului Testament în haine noi, îmbibate de un aer mistico-biblic. Iar după asta, aproape pe nesimţite, Dylan se transformă într-o adevărată industrie, la fel de eficace precum a fabricanţilor de tunuri (duşmanii de moarte ai autorului "protest-songurilor" anilor '60: înregistrează "standarduri" clasice ale muzicii uşoare americane, cîntă romanţe şi îşi transformă poezia într-o lirică siropoasă şi plină de pilde şi învăţăminte universale.

Renunţarea începuse însă mai de mult:

"... Accept haosul", scria superrealistul blues-ului electric pe coperta discului "Highway 61 Revisited" (Din nou pe autostrada 61), în 1965: "Nu sînt sigur că şi el mă acceptă. Ştiu că unii oameni mor de frica bombei atomice, dar mai ştiu că alţii mor de frică la ideea de a fi văzuţi cu cine ştie ce revistă în mînă... N-aş vrea să fiu Bach, Mozart, Tolstoi, Gertrude Stein sau James Dean: toţi ăştia sînt morţi şi fiecare a avut dreptate, în felul lui. Am renunţat de mult să-ncerc s-ating perfecţiunea. Prefer să-i învăţ pe alţii să cînte la muzicuţă decît să discut antologie aztecă, literatură engleză sau istoria Statelor Unite ale Americii".

Poetul generaţiei care se ridicase împotriva războiului din Vietnam obosise. Acum, lumea se învîrtea parcă mai încet. Generaţia întreagă obosise. Totul nu fusese decît un splendid strigăt, urmat de linişte : "Stau şi mă uit la paradă. Un autostopist drapat într-o faţă de masă japoneză îmi atrage atenţia, mă întreabă - Nu te-am văzut cumva prin Mexic la apusul soarelui, îi zic, - Nu, cred că te înşeli, eu cînt, apoi leapădă faţa de masă şi devine un adevărat candidat care ţipă: Tu eşti! Tu eşti ăla de-ai făcut atîta tărăboi cu Vietnamul, imediat întorcîndu-se către o mînă de oameni să le promită că, dacă îl aleg pe el, mă va electrocuta în public la viitorul 4 iulie. Eu îl privesc şi le văd torţele aprinse în mîini - inutil s-o mai spun, îndată îmi iau tălpăşiţa şi o tulesc cît mă ţin picioarele pînă-ntr-un fund de ţară, unde e linişte şi nu mă cunoaşte nimeni. Acolo scriu mare CEEE ? pe un zid frumos şi interesant, cînd cine credeţi că trece prin apropiere, într-un avion ? Inginerul meu de sunet care zice : Am venit să te iau, pe tine şi operele tale de artă. Ai nevoie de ceva ajutor ? (pauză) Iar eu îi răspund: Da, aş avea nevoie de ceva ajutor - să urcăm zidul ăsta în carlingă".

Da, strigătul rămăsese scris, însă murise înainte de hotarul rostirii - tipărit în cerneală neagră pe spatele mapei discului "Bringing It All Back Home" (Aducînd totul înapoi, acasă -1965), constrîns să existe ca simplu semn grafic. Era un strigăt trist care nu-şi mai găsea ecoul:

Poetul, cu şpaclul în mînă, dezvelise zidul care-şi arăta cicatricile.
Istoria Americii lăsase urme adinci în mortarul sfărîmicios.
Putreziciunea săpase fisuri şi puţine cărămizi mai erau întregi.
Soarele lumina un zid bătrîn şi bolnav,
În jurul căruia se învîrtea un poet alb, plin de var.
Zidul era lung de tot, începea la orizont şi se termina la orizont...
Poetul era singur şi deja îmbătrînise.