Interioare purtate de-un cint

Intimplarea mi-a repus pe platanul pick-up-ului doua discuri aparute la inceputul anilor ’80: Academica – Purtam un cint; si Alexandru Andries – Interioare. Doua aparitii Electrecord, girat de acelasi sunetist imemorabil, T(h)eodor Negrescu. (H-ul din paranteza certifica indecizia numitului in a-si fixa prenumele: pe un disc e cu h, pe altul nu.) Reascultarea lor dupa toti acesti ani provoaca unele consideratii… colaterale.

Academia era o formatie de studenti la Conservatorul de muzica. Mircea Romcescu, Ionel Tudor si Eugen Tegu au ajuns nume cunoscute pe scena show-biz-ului romanesc. Ce cintau ei? Un pop-rock cu influente new-wave, la moda in Vest, cu sonoritati colorate synth, ritm relaxat si tot ce inseamna muzica de background, placuta, nederanjata. Baietii de atunci, ca orice baieti de Bucuresti dintotdeauna, stiau ce se intimpla in lume, aveau surse de informare, ascultau trupe noi, dintre cele despre care nu se stie mai nimic, erau concentati la trend-ul zilei. Cele 9 piese retinute pe disc au toate ingredientele hiturilor vremii. Orchestratiile sint vivace, sound-ul este plin, egal, dens, maestrul Negrescu pare in cea mai buna forma… Dar de ce totul suna, azi, atit de fals, de insailat, de neverosimil, de… neascultat?

Cred ca avem aici cazul cel mai flagrant din lumea pop-rock-ului romanesc de pe vremea comunismului, cind talentul si inspiratia unor oameni dotati erau batjocorite la modul cel mai lipsit de rusine. In primul rind, versurile cintate fac – sa zic asa – o plecaciune inutila „dezideratelor“ politice ale partidului unic si ideologiei protocroniste.Grai strabun, Sa iubim pamintul, Izvorul sperantei, Purtam un cint – iata in patru sintagmne aproape intreaga ideologie ceausista! Nu mai cite-din „versurile“ semnate de o Diana Turconi, fiindca nu vreau sa fiu chiar ireverentios! Nu e de mirare ca instrumentistii de la Academica erau premiati „pe tara“ in cadrul festivalului Cintarea Romaniei, asa cum ne informeaza Daniela Caraman-Fotea pe coperta discului!
Dar si piesele cu versuri asa-zis „tineresti“ suna fals, chinuit, neverosimil! Nu-mi inchipui vreun pop-rocker fredonind asemenea insailari! Pe linga kitch-ul versurilor, modul cum e facuta inregistrarea vocalului este tot o batjocura, de asta-data a sunetistului firmei. Ca si in alte imprimari, T. Negrescu impinge vocea in fata instrumentelor, tinind probabil sa ilustreze cu brio formula „formatie vocal-instrumentala“ ce apare inscrisa pe multe coperte ale discurilor editate la Electrecord. Iar vocea afectata a lui Mircea Romcescu se potriveste mai degraba unui solist, nu unei formatii. Daca alte trupe din acea vreme pot fi ascultate si azi, pentru ca au stiut sa mentina un echilibru intre ce vroiau sa spuna si ce li se cerea sa spuna, Academica nu poate fi ascultata decit ca material documentar despre cum se impunea ideologia in sfera entertaiment-ului.

Altfel stau lucrurile in cazul discului Interioare, facut de Alexandru Andries, tot la Electrecord, si tot cu acelasi sunetist T. Negrescu. Andries a laudat de multe ori prestatia maestrului de sunet. Si pe buna dreptate! Negrescu este un sunetist potrivit genului de muzica practicat de Andries. In lumea show-biz-ului autentic, aproape fiecare trupa, fiecare interpret vine in studio cu sunetistul propriu, daca nu alege acel studio unde lucreaza individul care stie sa elaboreze sunetul unei anumite trupe. Cum Andries pare ca ilustreaza de multe ori „conceptul“ de „formatie vocal-instrumentala“, este normal ca si-a gasit in T. Negrescu sunetistul ideal. Iar elogiile, desi pe multi rockeri ii amuza, banuind o ironie marca Andries, sint justificate.
Ca un rocker autentic, Andries nu provine din mediul muzicienilor de cariera, fiind arhitect. Amanuntul este definitoriu. Mai toti rockerii care au facut scoli de muzica, nu numai la noi, au o lipsa de pasiune in ceea ce cinta, o raceala ce nu este numaidecit indiferenta, ci poate lehamitatea pentru treaba impusa, pentru exercitiul repetat, de n-spe ori. Andries nu are nici brutalitatea neofitului, nici aroganta star-ului cu vreun hit la activ. Desi muzica lui nu inventeaza nimic, nici o forma nemaiauzita, nici o sonoritate ciudata, care sa-i fie „marca“, ea este proaspata, sarmanta si – ceea ce conteaza – ascultabila si azi fara urma de plictiseala!

La vremea respectiva, marturisesc, consideram ca versurile lui Andries au un defect: nu abordeaza „marile probleme“. Admirator al lui Roger Waters, nu acceptam ca vreun tip care ia chitara in mina sa cinte despre altceva decit razboaie, nedreptati sociale si politice, psihoze si cosmaruri. (Rockerii care-i trag cu tipele si amorul mi-au placut rareori.) Or, aceste „probleme“ erau, la data cind Andries scotea primul disc, „proprietatea“ lui Adrian Paunescu si a liotei sale de cantautori!!! Cum ar fi putut o minte lucida sa intre pe un teren minat de falsurile comise de bardul regimului? Orice abordare a temelor sociale era compromisa. Din clipa cind intrai pe tarlaua paunesciana, acolo mureai!

Andries a gasit o modalitate subtila de protest. Cind toata harmalaia dirijata de partid era chitita pe graiul strabun, pacea pamintului, cintul de speranta intr-o lume de armonii, Andries cinta despre ochii de ciocolata, lenea de dupa-amiaza, fluturele pe perdea, despre ninsoare, umbrele, parcul cu flori de regina noptii sau usa pe care intra/iesea iubita… Adica despre lucrurile simple care compun universul normal al fiecaruia din cei traitori in indiferent ce vreme, tara, sistem social sau regim politic!

In fine, copertele discurilor spun alte lucruri interesante. Academica ne arata poza celor trei componenti (Romcescu intr-o camasa alba cu inflorituri gen lautar de restaurant) dincolo de lantul unui tarc, probabil intr-un muzeu. Fete bine luminate, pe fond negru, atitudini imobile, ca de statui de ceara intr-o galerie de premianti. Andries are o fotografie dintr-un concert, silueta departata si neclara in lumina aurie, parca nici nu este el protagonistul…
Cit despre traseele ulterioare ale celor implicati, discutia merita facuta. Pentru ca sint destine reprezentative ale unor artisti reprezentativi.


Dumitru UNGUREANU

Sursa: Observatorul cultural ???