Alexandru Andrieş - Singur acasă (1992)

Anotimp friguros

1. Ninge.
Robert iese din casă şi se plimbă pe şosea. Se vede bine că are de gînd să facă ceva, pentru că nu se opreşte lîngă copacul unde se terminau de obicei plimbările sale de după-amiază. Cumpără de la un chioşc un pachet de biscuiţi; cînd ajunge, în sfîrşit, la rîu, scuipă în apă şi trece podul, luînd drumul spre oraş.
Ninge.

2. Ninge.
Ana stă întinsă pe canapeaua din dormitor, citind o revistă cu foarte multe poze şi aruncîndu-şi din cînd în cînd privirea spre focul care mocneşte în şemineu. Se uită pe fereastră şi vede drumul spre oraş. Probabil că aşteaptă pe cineva; pe o măsuţă joasă sînt deja puse două pahare cu cuburi de gheaţă în ele şi în casă nu mai e nimeni în afară de ea. Cu mîna îşi netezeşte halatul de-a lungul coapsei. Şi nu vede covorul, care e cam aproape de şemineu. 
Ninge.

3. Ninge.
Robert vede destul de bine incendiul, casa de pe partea stîngă a drumului spre oraş, a doua de la locuinţa sa încoace, a luat foc. Lumina flăcărilor aruncă reflexe interesante pe albul zăpezii, combinîndu-se fericit cu uşoarele nuanţe albăstrui ale stelelor. Robert nu se impacientează — ca întotdeauna, are la el în buzunarul paltonului un pahar pliant, pe care îl scoate din cutia sa de plastic. Rîul e destul de aproape şi n-a îngheţat.
Ninge.

4. Ninge.
Ana nu mai stă întinsă pe canapea. Colţul unde s-a refugiat e singurul în care flăcările n-au pătruns încă. Întreaga vilă, construită cu multă grijă din lemn de brad, arde. Lemnul pocneşte şi aerul are un miros greu. Ana îl simte cu nările ei fine. Deşi numai în halat, nu se poate spune că îi e frig. Flăcările dau pielii sale catifelate o uşoară nuanţă portocalie. Ana urlă.
Ninge.

5. Ninge
După ce-a parcurs distanţa de la rîu la casa în flăcări de treizeci şi şapte de ori, Robert renunţă, îşi dă seama că paharul e prea mic. Şi folosindu-se de nuielele tufişurilor care creşteau din belşug în jurul rîului, începe să împletească un recipient mai mare. Noroc cu lumina focului. 
Ninge.

6. Ninge.
Căldura e insuportabilă. Ana deschide ochii, urlă, sare în picioare şi se lipeşte de peretele de bîrne, fierbinte ca nisipul plajelor, vara. Marginea halatului arde. Urlînd, Ana o stinge cu mîinile. Lacrimi mari i se preling pe obraji. 
Ninge.

7. Ninge.
Coşul împletit de Robert nu ţine apa. Robert se apropie de casa în flăcări şi, ajuns în faţa ei, se îndreaptă spre telefonul public din cabina de sticlă. Ridică receptorul: numărul pompierilor figurează pe lista de telefoane utile. Dar Robert nu are nici o fisă şi cine umblă seara prin locurile astea să-i dea lui o fisă?
Ninge.

8. Ninge.
Ana e întinsă la podea, zăcînd fără cunoştinţă. Flăcările strălucesc periculos de aproape, scoţînd reflexe aurii din mătasea halatului, răsfrînt într-o parte. Ana nu mai urlă.
Ninge.

9. Ninge.
După căutări febrile în albia rîului, Robert găseşte o piatră asemănătoare cu forma unei fise. Aleargă la cabina telefonică. Piatra nu se potriveşte.
Ninge.

10. Ninge.
Ana nu mai are nici o speranţă. Nu mai are nici măcar puterea să urle. 
Ninge.

11. Ninge
Robert ajunge acasă, se dezbracă, îşi pune pijamaua şi se trînteşte în patul său moale. Oboseala îl învăluie, îmbiindu-l la somn. E fericit: a încercat să facă o faptă bună. Şi Robert adoarme zîmbind. 
Afară ninge.

Să presupunem că avem un personaj care în momentul de faţă tocmai se uită pe fereastră, sorbind pe nări boarea dimineţii şi se gîndeşte cine ştie la ce. Să mai presupunem că personajul acesta are o casă, undeva, pe dealul de lîngă oraş şi că, după ce s-a săturat să se tot uite pe fereastră, Alfred (de ce să nu-i spunem Alfred) iese pur şi simplu din casă şi păşeşte egal pe şoseaua asfaltată care leagă atît de strîns dealul de restul caselor îngrămădite în jurul pieţei centrale, în această piaţă centrală se află Cinematograful, iar Alfred, care între timp a coborît dealul, dă acum colţul străzii şi intră în holul Cinematografului, cumpărîndu-şi bilet. Apoi intră în sală, se uită la film şi, după ce se termină filmul, iese din sală şi se îndreaptă spre deal. Însă, pe o străduţă mai lăturalnică, îl apucă ameţeala şi nu-şi mai aduce nimic aminte, decît că s-a trezit într-o cameră minunată şi fata care probabil îl veghea a sărit în sus şi a fugit afară din cameră, după care un domn l-a bătut pe umăr, mormăind că o să fie totul în regulă. Cele cîteva zile petrecute în această cameră minunată semănau una cu alta ca nişte picături de apă: de vreo două-trei ori pe zi venea la el domnul şi-l bătea pe umăr, apoi venea doamna şi-l bătea pe umărul celălalt, după care apărea fetiţa care îl ruga frumos de tot s-o lase să-l pieptene şi Alfred o lăsa, deşi ştia că fetiţa nu urmăreşte decît să facă rost de nişte păr pentru păpuşa ei cu rochiţă verde, însă asta nu-l deranja cîtuşi de puţin. În restul timpului îi povestea fetei care-l veghease filmul iar ea îi dădea de mîncare cu linguriţa, pentru că bolnavul nu trebuia să se obosească. Într-o zi, însă, Alfred a auzit din patul său moale cîteva împuşcături şi cînd tocmai se ridicase în capul oaselor cîţiva indivizi năvăliră în cameră şi, după ce-l legară burduf, îl luară cu ei. Alfred avu timp să vadă că domnul zăcea în hol într-o baltă de sînge, că doamna rămăsese pentru totdeauna în bucătăria a cărei uşă se bălăbănea deschisă şi lăsa să se vadă şi un picior de-al fetiţei, din păcate nemişcat, şi că nici măcar fata care-l veghease nu scăpase, trupul ei atît de bine proporţionat barînd trecerea spre poartă. Alfred se văzu deci nevoit să petreacă cîteva zile cu cei care-l luaseră pe sus din patul atît de cald din minunata cameră, după care se căzu de comun acord că nu era şi el vinovat, aşa că i se dădu drumul din carcera strîmtă şi putu să admire albastrul cer dintr-o splendidă ocnă, unde nu lucra sigur. Acolo Alfred cunoscu diferiţi oameni, mai toţi împăcaţi cu gîndul că, la timpul potrivit, viermii nici n-or să guste din ei din cauza sării. Dar Alfred se hotărî să evadeze, ceea ce şi reuşi într-o noapte întunecoasă, cînd omul de gardă adormi puţin după a douăsprezecea bătaie a ornicului. Aşa că Alfred se orientă aproximativ după stele şi porni către eventualul oraş de lîngă deal, însă bineînţeles că se rătăci după primii douăzeci de kilometri, pierzînd o potecă şi rămînînd în mijlocul unei păduri prin care umblă aproape o săptămînă pînă să ajungă la margine, unde se întindea un mic sat. Nimeni nu-l cunoştea, dar Alfred se lămuri unde se află oraşul cu deal, adică tocmai în direcţia opusă, ceea ce-l refăcu moral şi porni voiniceşte la drum. Mergea aşa de cîtva timp şi bănuia că soarele era aproape de orizont, cînd se găsi într-o situaţie imposibilă, fiindcă nu observase şerpii care acum îl înconjuraseră din toate părţile. După "V"-ul de pe capul lor bănuia că sînt veninoşi, iar după felul în care îl priveau, că sînt cel puţin flămînzi.

Vedeţi dar ce bine că Alfred nu există decît în imaginaţia noastră.

— Epopee taveloctă întocmită după versiunea orală —

Cine cunoaşte minunatele tradiţii orale ale tavelocţilor nu va fi uimit de această epopee, Panainteşiada constituind o simplă dar minunată transcriere a miturilor despre zurfanetide. Cine însă nu cunoaşte minunatele tradiţii orale ale tavelocţilor va rămîne uimit: uimit pentru că Panainteşiada va fi pentru el poarta către o nouă culme a civilizaţiei, o poartă larg deschisă către tărîmurile abstracte ale gîndirii filozofice atît de originale caracteristice tavelocţilor, "popor milenar, exemplar şi titular" după cum se autonumesc ei în cîntul al treilea. Ca simbol şi sinteză a acestui popor trebuie privit eroul acestei epopei, Panainteş, fiul norilor şi-al nasturilor cu patru găuri, entitate zdrobitoare, cu care veţi face cunoştinţă în paginile ce urmează, cel care reînvie în faţa ochilor dumneavoastră uimiţi apusa epocă leoferă a tavelocţilor.
Ţin încă o dată să mulţumesc şi pe această cale domnişoarei Securoiu Adriana pentru amabilitatea cu care s-a oferit.

(Legendă orală taveloctă)

Dezminţind toate zvonurile contrare care circulau în acel timp, Panainteş se născu într-o firidă veşnic aflată în bătaia ploii. Era fiul norilor şi-al nasturilor cu patru găuri, acest lucru citindu-i-se pe faţă. De cum se născu, începu să urle încoace şi-ncolo cu vocea lui groasă, doar-doar l-o auzi cineva. Strigătele fiindu-i reflectate de pereţii firidei, în anumite momente interferenţa undelor provoca anihilarea lor, ceea ce făcea ca tencuiala să se desprindă de pe cărămidă şi să cadă într-un praf fin pe Panainteş, acoperindu-i trăsăturile. El fu găsit sub un strat de cîţiva metri de praf fin de tencuială de către taveloctul numit Czeh. Acesta îl luă în braţe şi îl duse la vila sa, aflată pe culmea veşnic însorită a munţilor Mitici (după numele descoperitorului lor), o vilă alcătuită din imense blocuri de sticlă judicios îmbinate şi funcţional adaptate vieţii tavelocţilor. Aici, micul Panainteş (căruia Czeh şi nevasta lui Made îi dădură numele de Panainteş) căzu de foarte multe ori din braţele lor din cauza prea marii lui greutăţi, de fiecare dată zdrobind cîte ceva. Astfel pieri vila, iar mai apoi Made şi Czeh, lăsîndu-l singur pe micuţul Panainteş. Dealtfel, acesta crescuse între timp cu două-trei sute de kilograme, ceea ce îi dădea un aer destul de măreţ, aşa cum stătea el pe culmea însorită a munţilor Mitici (după numele descoperitorului lor). Aşa l-au văzut şi tavelocţii din văi care, din cauza distanţei, l-au luat drept pompă fluxcontinuă cu ardere internă şi, cum tocmai aveau nevoie de o pompă fluxcontinuă cu ardere internă, l-au transportat pe şantierele lor, unde Panainteş îşi petrecu cei şapte ani de-acasă într-un climat sănătos de muncă, în tot acest timp servind drept pompă fluxcontinuă cu ardere internă, deoarece nu voia să provoace prejudicii tavelocţilor.
Aici şi auzi el cele trei mici istorisiri asupra zurfanetidelor nr. 9 şi nr. 1035, după cum urmează:

A fost odată ca niciodată.
A fost odată ca niciodată zurfanetida nr. 9, care creştea cît alţii într-o zi. Însă n-apucă să crească mai mult de trei zile, că Jorpin o şi rupse s-o ducă în dar, împreună cu o şa.

A fost odată ca niciodată.
A fost odată ca niciodată zurfanetida nr. 9, despre care circulă vorbe că n-ar fi fost ruptă de Jorpin, ci că de atunci trăieşte ascunsă într-o pivniţă întunecoasă, care servise pe vremuri drept pivniţă.

A fost odată ca niciodată.
A fost odată ca niciodată zurfanetida nr. 1035, mult mai mică decît suratele ei, dar mai deşteaptă, ceea ce a făcut ca de timpuriu să fie mîncată de cincisprezece tavelocţi, care după aceea s-au îmbolnăvit cu toţii de se văitau toată ziua, dar nimeni nu i-a putut ajuta nici măcar pentru cîteva minute. Astfel, boala aceea fu denumită "răzbunarea zurfanetidelor", aşa cum e cunoscută şi în ziua de azi.

Cînd împlini opt ani, Panainteş îşi zise că stătuse destul timp pe şantierele tavelocţilor, aşa că le spuse politicos că el este un personaj mitologic, crescut de Czeh şi Made şi întrucît nu crede că le-ar putea provoca prejudicii de-acum înainte, o să-şi înceapă isprăvile. Uralele care se ridicară din piepturile tavelocţilor din împrejurimile sale îi insuflară o neştirbită forţă morală şi, zîmbind încrezător în viitor, Panainteşul se puse pe isprăvi, întîi se automoderniză şi se simplifică la maximum, transformîndu-şi complicatul schelet într-un singur os mare şi lat, în jurul căruia se înfăşură. Bineînţeles că îşi mări creierul, conferindu-i posibilitatea de a fi în întregime alcătuit din materie cenuşie care îşi schimba culoarea după exemplul cameleonului, însă păstră şi cîţiva muşchi bine dezvoltaţi. De asemenea, Panainteş se prevăzu cu o ciudată bază metalică cu şenile locomotorii, pe care se aflau încrustate cîteva precepte, de atunci nemuritoare: PRECEPTUL PRIMULUI VENIT, PRECEPTUL NECONCORDANŢEI, PRECEPTUL MANUTANŢEI şi cîteva PRECEPTE ALE CLANŢEI, precum şi alte precepte. Cu această înfăţişare, Panainteş purcese la alte isprăvi: deznodă cîteva noduri marinăreşti, confecţionă un costum de haine pentru cel mai apropiat taveloct, şterse praful şi alcătui o plachetă de versuri pe care o tipări, binecunoscuta VÎŞIRVEDA, devenită abecedar al cunoaşterii prin metoda vîşir. Ridică unele probleme fundamentale ale existenţei, participă la cursa cu obstacole unde fu cel mai dificil obstacol, îşi lăsă mustaţă şi alcătui două liste, pe care le şi prezentăm, după cum urmează:

a) LISTĂ CU FELURILE DE MÎNCARE PREFERATE ALE PANAINTEŞULUI, 
listă care nu mai prezintă astăzi nici un interes, şi

b) LISTA CRONOLOGICĂ A 27 DE RUDE TAVELOCTE MAI APROPIATE ALE PANAINTEŞULUI, 
listă care de asemenea nu prezintă interes, dar pe care o reproducem fidel regretînd totodată faptul că gradele de rudenie nu erau menţionate în dreptul numelor:
Sodo, Caraicî, Modo, Baraicî, Toto, Laraicî, Podo, Araicî, Rodo, Daraicî, Jodo, Maraicî, Saraicî, Caraicîdoi, Bolopodarnit, Mee, Hormonu Manole, Ridymc, Confyme, Lamm, Matei, Matei, Matei, Matei, Mateiaş, Tudoraş, Tasse.

3. Cîntul al treilea

Neaşteptat, Panainteş muri în toiul isprăvilor sale care însă continuau să se înfăptuiască, nesocotind semnificaţia cuvîntului "plauzibil". În faţa unei asemenea situaţii, tavelocţii se autonumiră popor milenar, exemplar şi titular, rezolvînd astfel impasul epocal în care fuseseră implicaţi în mod arbitrar, în fruntea lor fu ales Jinjjazejabade, personalitate marcantă după cum se bănuia. Istoria lor seducătoare însă nu o vom cunoaşte de aici încolo, pentru că în această fază a scrisului uşa camerei se deschide, făcînd posibilă pătrunderea unei minunate tinere de vreo douăzeci de ani, îmbrăcată într-o splendidă rochie simplă încheiată cu fermoar pe umărul stîng, portocaliul materialului formînd o reuşită combinaţie cu poşeta modernă, neagră, şi părul lung, de un ciudat castaniu mat. Privirea ei senină zîmbi, în concordanţă cu uşoara mişcare a buzelor şi, făcînd trei paşi şi închizînd uşa destul de ferm pentru vîrsta sa, se apropie şi se prezentă:

— Securoiu Adriana.

Singur acasă

proză cu proces-verbal

Se opri o clipă în dreptunghiul perfect al uşii, uitîndu-se la stînga şi la dreapta şi iar la stînga, apoi
— Eşti singur acasă?
întrebă, păşind în sfîrşit pe pătrăţelele de gresie gri care scoteau un sunet uşor, abia auzit.
— Da
răspunse scriitorul, privind pe deasupra ochelarilor cu ramă neagră
"S-a cam dus vopseaua de pe ochelari" gîndi el, închizînd uşa
— S-a cam dus vopseaua de pe ochelari
auzi el din stînga sa şi se întoarse uşor într-acolo, dar nu scoase un cuvînt:
— Ce te hlizeşti?!?
auzi el din stînga, dar mai jos de data asta aşa că se uită şi imediat spuse:
— Lasă, nu te mai descălţa
în acelaşi timp deschizînd uşa de la hol:
— Hai, hai
Se opri iar în noul dreptunghi de uşă, ezitînd:
— Cine era în lighean? În care lighean?!
întrebă de data asta scriitorul, cu creionul între dinţi, rămas în hol cu mîna întinsă spre comutator.
— Ei
se auzi de cealaltă parte a uşii întredeschise, aşa că stinse lumina, scoase creionul din gură
— Cînd am dat telefon !
— Nu ştiu
"a dat telefon" gîndi scriitorul.
— N-am fost acasă. Acum cinci minute am venit.
— Da,
veni răspunsul,
— Şi a spus că nu ştie şi să încerc mai tîrziu că acum e în lighean, o voce de bărbat.
Scriitorul se trînti într-un fotoliu şi spuse uitîndu-se peste masa scundă de lemn
— A mai făcut el chestii d-astea, într-o zi cineva o căuta pe maică-sa şi el a răspuns că n-o vede, dar s-aştepte niţel că se uită sub pat.
— A zis asta?!
— Da, îţi dai scama...
— Eu am crezut...
"în fine"
se gîndi, uitîndu-se la scriitor şi jucîndu-se cu franjurii feţei de masă.
"A mai făcut şi altele"
spuse în gînd scriitorul, ridicîndu-se din fotoliu.
— Probabil c-a mai făcut şi altele.
Vocea sună spart în camera destul de mare şi îşi dădu seama imediat de asta, fiindcă se ridică şi făcu doi-trei paşi. 
Apoi îşi sprijini podul palmei de furnirul negru:
— Ăsta e pianul?
— Pianina,
zîmbi scriitorul, ridicîndu-i capacul şi aşezîndu-se pe scaunul mic, cilindric.
— Pianina
auzi scriitorul, atingîndu-i clapele şi îngînînd notele mai mult mormăindu-le
"Nu prea am voce" se gîndi el
— Nu prea am chef de cîntat
spuse, şi de data asta umplu toată camera, fiindcă scriitorul se întoarse brusc şi lăsă pianina deschisă şi uşa de la hol deschisă şi uită să stingă lumina. Fereastra era însă închisă şi înăuntru era cald şi bine.

Proces-verbal de autentificare

Că fereastra era închisă şi înăuntru era cald şi bine, asta e adevărat, în rest însă, totul este rodul imaginaţiei bolnave a autorului („scriitorul" din proză) care inventează totul. Bineînţeles că nu putem fi de acord cu felul acesta de a privi lucrurile şi aducem următoarele precizări:
— Nu a existat nici o persoană de sex feminin (aşa cum insinuează el, fără a o spune deschis, pe faţă) care să fi intrat singură la autor cînd acesta era singur acasă.
— Nici o persoană de sex feminin nu l-a căutat pe autor la telefon, nici în lipsa, nici în prezenţa acestuia, excepţie făcînd tovarăşa de la financiar, care l-a căutat o singură dată în probleme de serviciu (chitanţe neachitate).
— Persoana la care se face aluzie în proză este o persoană de încredere, serioasă, a cărei conduită morală este fără pată şi care nu are cu autorul nici în clin nici în mînecă, aşa cum se sugerează.
— Nu negăm autenticitatea decorului (uşi, gresie, fotoliu, masă, franjuri, pianină, fereastră) ca şi o oarecare abilitate a creării iluziei de real, de plauzibil, de trăit.
Ne arătăm însă dezacordul faţă de modul în care a procedat autorul, şi asta azi, cînd avem nevoie de oameni de artă care să înfăţişeze realitatea aşa cum e ea, fără înfrumuseţări, fără ciuntiri, o realitate efervescentă, în plină transformare revoluţionară.

Acesta este ultimul avertisment.

Mamă şi copil I

O cameră obişnuită, în fund, ocupînd un perete întreg, un fel de dulap-bibliotecă-cu-pat.
În hol, tatăl se îmbracă fluierînd.
Mama îmbracă copilul, îi încheie nasturii, îi spune "lugu-lugu-gugu-lu."
Copilul dă din mîini si o calcă pe degetul mare.
Mama se lasă pe vine şi îi potriveşte căciuliţa zîmbind. Îl sărută pe frunte.
Copilul zăreşte în pat o păpuşă.
— Acuma mergi cu tăticu' la patinaj
zice mama.
— Păpuşa, 
zice copilul.
— Nu e voie păpuşa, 
zice mama.
— Păpuşa, 
zice copilul.
— Hai, 
zice mama şi îl ia de subţiori, încercînd să-l întoarcă spre ea
— Lasă păpuşa.
Copilul se întoarce, revolverul din mîna lui sclipeşte şi, dintr-o singură împuşcătură, găureşte frumoasa frunte a mamei deasupra sprîncenei stîngi. Apoi ia păpuşa şi pleacă cu tatăl său la patinaj.
Ochii lui mari şi senini oglindesc o bucurie nemărginită.

Mamă şi copil II

O cameră obişnuită, în fund, ocupînd un perete întreg, un fel de dulap-bibliotecă-cu-pat.
În hol, tatăl se îmbracă fluierînd şi pleacă, pentru că are treabă.
E seară.
În cameră apare din altă cameră mama, ducînd în braţe copilul, care e cam somnoros.
Pe masă se află o farfurie, în farfurie se află griş cu lapte, lîngă farfurie se află o linguriţă.
Mama se aşază cu copilul în braţe în faţa farfuriei, apoi îl saltă uşor în poală, ciufulindu-l.
— Acuma copilul mănîncă păpică. 
zice mama.
Copilul deschide gura. Mama îi dă o linguriţă de griş.
Copilul deschide gura. Mama îi mai dă o linguriţă de griş.
Copilul deschide gura.
Mama îi dă o a treia linguriţă de griş şi observă că copilul nu înghiţise nimic, gura fiindu-i plină cu trei linguriţe de griş.
Copilul suflă tot ce are în gură drept în obrajii mamei, iar apoi începe să urle frenetic de bucurie.
— Taci,
zice mama ştergîndu-şi faţa. Copilul urlă.
— Taci. 
zice mama.
Copilul urlă.
— Taci. 
zice mama şi descarcă încărcătorul revolverului în capul copilului.
Copilul nu mai urlă.

Mamă şi copil III

O cameră obişnuită, în fund, ocupînd un perete întreg, un fel de dulap-bibliotecă-cu-pat.
Din hol se aude vocea tatălui care zice:
— U-uu!
Mama şi copilul îi răspund într-un glas:
— U(U)-uu(uu)!(!), şi tata pleacă, fiindcă are treabă.
Mama coase.
Copilul se joacă un timp cu ghemele mamei. Mama îl priveşte zîmbind.
Copilul o priveşte zîmbind.
Mama sesizează ironia şi se întunecă la faţă.
Copilul sesizează schimbarea şi se întunecă şi el la faţă.
De furie, mama închide un ochi.
Copilul o priveşte şi închide şi el un ochi.
Mama scrîşneşte:
— Ajunge cu bătaia asta de joc !
şi fuge în bucătărie după cuţit, dar aude din cameră glasul copilului:
— Aunge cuătaia atate oc!
Cînd se întoarce în cameră copilul o aşteaptă ţinînd în mînă revolverul cu piedica trasă. Noroc că din hol se aude vocea tatălui:
— U-uu!

Studiu

PARTEA ÎNTÎI: CONSPECT DE ACŢIUNE INIŢIALĂ
(fragmente)

ACŢIUNEA INIŢIALĂ: nu poate fi sesizată de cititor pînă nu face cunoştinţă cu PERSONAJELE INIŢIALE:

1. Parcarfi Adia — personaj feminin principal care rămîne în memoria dumneavoastră datorită lui

2. Tutenciu Şiamsă — personaj masculin secundar (tenor) care la un moment dat rosteşte replica "Bine, Adia, cum vrei tu".

3. Stelu Fularmă — care aude replica mai sus menţionată, fiind un personaj la fel de lipsit de importanţă ca şi

4. Bozogîţu Manuela — cu un trecut nelimpede dar de o copleşitoare frumuseţe, deşi tocmai a împlinit şaizeci de ani.

5. Chitcănu Vesile şi 
Chitcăda Vesile — cuplu model care lucrează cu sîrg în uzina TOCAICE chiar lîngă locul de muncă al lui

6. Ian Tocmacum — personaj masculin principal deosebit de bine realizat pe toate planurile şi comparabil doar cu

7. Zgîhul pe care autorul îl introduce ca personaj mitologic în diverse situaţii şi acţiuni care astfel capătă valoare pilduitoare pentru cititorul avid de cultură.

Aceste personaje trăiesc într-un spaţiu numit în lucrările de specialitate LOCUL ACŢIUNII, care în cazul de faţă este un oraş bine ales de autor, astfel încît să servească scopurilor lui mîrşave de a emoţiona cititorul, respectiv oraşul SĂSEDU, puternic ancorat în istorie
oraşul SĂSEDU
în această dimineaţă de iarnă Adia se trezi mai greu ca de obicei. SĂSEDU
se trezi mai greu ca de obicei. Ochii ei, mai bine zis bastonaşele din fundul ochilor ei percepură lumina prin epiderma pleoapelor şi astfel un slab curent electric, mai bine zis biocurent se formă în creierul care îl amplifică făcînd ca trupul tînăr să se răsucească sub pătură, odată cu izbucnirea unor strigăte ce veneau din stradă:
"Du-te mamă, du-te du-te"
"Să se ducă" gîndi Adia. SĂSEDU.
Acţiunea iniţială se desfăşoară în SĂSEDU: de acest lucru ne dăm seama de la primele pagini în care facem cunoştinţă cu Adia care se trezeşte mai greu ca de obicei în urma unui chef care a avut loc în apartamentul său şi la care au participat destui invitaţi. Dintre ei Adia nu reţine însă decît figura luminoasă a lui Ian care ocupă locul central al monologului:

MONOLOG (fragmente de):
"... oh, doamne, capul" se gîndi Adia, trecîndu-si degetele prin păr şi simţindu-se astfel mai bine. Apoi se ridică în picioare şi privi în jur: la început nu văzu decît fereastra luminată de reflexele zăpezii, încet-încet, însă, fu perceput şi spaţiul din jurul ferestrei, covorul pătat de băutură, oglinda spartă, mirosul greu de mîncare, alcool şi transpiraţie, ciorapul ei atîrnat de lampă, Ian!
"Ian nu-i aici" se gîndi Adia, trecîndu-şi degetele prin păr etc. etc.

Acţiunea iniţială continuă pe străzile SĂSEDULUI: Adia se îmbracă repede şi porneşte pe străzile SĂSEDULUI către o nouă şi modernă fabrică de calculatoare (TOCAICE) episod care prilejuieşte autorului o subtilă analiză psihologică a confuziei care stăruie în capul eroinei, bazată formal pe două direcţii de investigaţie: faptul că eroina se grăbeşte către locul de muncă al lui Ian Tocmacum şi faptul diametral opus că, cu cît se apropie de acest loc de muncă, se îndepărtează de locul ei de muncă.
(Odată ajunşi aici trebuie să sesizăm originalitatea cu care acest paradox este transpus literar de autor printr-o singură frază magistral alcătuită: "... şi cu cît Adia se apropia de locul lui de muncă, ea se îndepărta de locul ei de muncă" am încheiat citatul).

De aici încolo, însă, acţiunea iniţială capătă un curs sinuos, abundenţa personajelor făcînd imposibilă tragerea unei concluzii cu privire la avantajele şi dezavantajele sosirii Parcarfirei Adia la locul de muncă al lui Ian Tocmacum, formal proza pierzîndu-se în cele din urmă în peisaje deosebit de realizate dar fără nici o legătură cu restul, excelînd prin detalii biologice şi observaţii de amănunt care constituie obiectul unor vii controverse în sînul specialiştilor (vezi pasajul cu vaca).

PARTEA A DOUA: AU
                            PORTR 
                            AUTOR ŞI 
                            AUTOPORTRETUL 
                            AUTORULUI
                            CU MOTTO

                            MOTTO: "Doar mimica mea 
                                          Mă poate trăda"
                                          SS indescifrabil

Într-o discuţie cu un prieten, la replica acestuia că, dacă aş fi mai puţin nervos, aş trăi mai mult sau, ca să fim consecvenţi:

PRIETENUL: Cu nervii ăştia ai tăi ai să mori mai repede,
AUTORUL: Nu,
fiind demonstrabil matematic că un om nu moare mai devreme decît atunci cînd moare ci moare chiar atunci cînd moare,
am rămas impasibil.
Acelaşi lucru s-a întîmplat şi cînd am aflat că un tînăr s-a spînzurat de douăzeci de ani,
am rămas impasibil.
şi am continuat să scriu la biografia la care lucrez.

BIOGRAFIE

Născut într-un oraş în plină civilizaţie tehnică, autorul şi-a format de copil o repulsie faţă de lucrurile precise. Primii ani şi i-a petrecut în casă, alături de tatăl său (academician vestit, recunoscut şi medaliat pe plan internaţional) şi de mama sa, de care se desparte însă prematur la vîrsta de trei ani, Elena fiind răpită de o tuberculoză. Tatăl său, prins în tot felul de activităţi tehnico-ştiinţifice, nu poate să-i ofere copilului decît un sprijin relativ, iar a doua soţie, o actriţă de cinema care profită de lungile absenţe ale savantului pentru a duce o viaţă destrăbălată, nici nu se interesează de copilul care, de cîte ori o vede, o priveşte uimit şi întrebător. La vîrsta de şapte ani autorul îşi începe studiile la cursurile şcolii de cartier (părinţii răpindu-i posibilitatea de-a începe şcoala la şase ani). În această perioadă autorul are primul contact cu viaţa socială, acum îşi dă el seama de deosebita importanţă a societăţii, lucru dovedit în creaţia poetică a acestor ani (din care cităm celebrul distih "Turcii-l înconjoară/ Iancu se predă"). La terminarea liceului, autorul nu ştie dacă să se apuce de proză sau de versuri, volumele "TAR" (poesie) "NEANT ŞI ANT" (poesie) şi "CALEA CEA GREA FULGII DE NEA" (nuvele) stînd mărturie în acest sens. În anii de studenţie la litere o cunoaşte el pe Adia P., după cum aflăm dintr-o scrisoare păstrată cu grijă de ALEXANDRU CHIRILĂ (cităm): "... şi-aşa cu traducerile. În altă ordine de idei, scumpe prietene, află că am văzut azi o făptură divină care m-a fermecat de cum privirile noastre s-au ciocnit pe holul de la intrare. Ea a şovăit un moment, apoi şi-a continuat mersul, dispărînd la capătul coridorului. Reţin că avea în mînă o pungă de plastic galbenă destul de ticsită de cărţi pe care o purta cu deosebită graţie. Părul castaniu-deschis i se ondula uşor de-a lungul gîtului şi era îmbrăcată într-o bluză albă şi subţire, fără sutien, şi o fustă neagră şi groasă. Am s-o caut, prietene, am s-o caut," etc. încheiem citatul. Personalitatea acestei studente avea să-l influenţeze puternic pe maestrul prozei contemporane de-a lungul întregii sale creaţii, ca şi grupul de prieteni şi prietene ale Adiei P. (Stelu F., Manuele B., Ion M.,) pe care-i întîlnim ascunşi sub diverse nume în operele lui. Din păcate, din corespondenţa acestuia cu Adia P. nu ni s-a păstrat decît o singură scrisoare, pe care o reproducem în totalitate:
"Dragă Adia,
Adia, am aflat ieri nişte lucruri care m-au dus în pragul demenţei. Şi eu care credeam că, într-adevăr, ai fost bolnavă! După-masă, de cum scap trec pe la tine. Dacă nu te găsesc acasă nu ştiu ce-am să fac, Doamne, Doamne!"
Pe verso, Adia P. (probabil) a notat cu un creion roşu:
"De găsit ceva de spus pînă după-masă să se potolească"
Din această perioadă datează ciclul capodoperelor maestrului "CE E VIAŢA" dintre care cel puţin două romane ("ADIA" şi "CAPRE, TÎRLE, OI ÎN TURMA") au cunoscut şi cunosc, în pofida timpului, celebritate mondială. Şi, deşi autorul s-a sinucis de tînăr (spînzurat)
am rămas impasibil
şi am continuat să scriu.

PARTEA A TREIA: PERSOANA A DOUA

PREMISE: în jurul tău se află oraşul: îmbulzeală, strigăte, murmur, sunete desperecheate, tot felul de excitanţi vizuali, sonori, tactili, psihici: blonda cu mers săltăreţ care te depăşeşte, plînsul copilului din căruciorul lăsat în mijlocul trotuarului, claxonatul interzis, domnul care te izbeşte, în graba cu care merge, peste mînă cu încheieturile metalice ale diplomatului său pe trei sferturi consumat şi-ţi face cu ochiul haide, ia-mă, cumpăraţi zilnic. În jurul tău se află oraşul.
Această stradă face parte din oraş, strada aparţine oraşului. Oraşul conţine o mulţime de străzi, poate fi asimilat unui spaţiu complex, închis sau deschis, de importanţă covîrşitoare pentru tine. În oraş se află toţi cunoscuţii, prietenii, prietenele, lumea umană cu care eşti în contact acum timpul prezent, a fi în contact la timpul prezent eşti în contact sînt.

TEOREMA ŞI DEMONSTRAŢIA TEOREMEI CU DIALOGURI ŞI DESCRIERE:

În jurul tău se află oraşul. Ai simţit asta de cum ai păşit pe stradă după ce-ai coborît treptele întunecoase. Mergi aşa cîteva minute cu privirea aţintită în pămînt temint teminte. Te minte. Simţi un gol în stomac mergi la un restaurant te aşezi la masă aştepţi. Apare chelnerul:
— Ce doriţi dumneavoastră, domnule
spune el
— Oare ce mai doriţi dumneavoastră, domnule
auzi tu
îţi tragi răsuflarea apoi spui
— Lista de bucate, vă rog,
dar durează prea mult aşa că te ridici şi pleci. Ţi-ai întipărit bine în minte pe cei ce te priveau cu insistenţă de la masa din stînga. O acţiune mecanică, pur mecanică, deoarece nici măcar nu îi cunoşti.
— Cît e ceasul, domnule 
te întreabă cineva
— Cît timp mai aveţi, domnule,
auzi tu,
îţi tragi răsuflarea,
dar durează prea mult, aşa că faci semn cu mîna unui taxi. În jurul tău e oraşul, strada pe care merge taxiul. Taxiul se opreşte în faţa ta. Tu stai şi îl priveşti, te uiţi la el.
— Unde mergem, domnule
spune şoferul
— În faţă, înainte.
În jurul tău e oraşul, un timp, în jurul tău e periferia oraşului, în jurul tău e cîmp. Vezi prin geamul taxiului un pîlc de pomişori. Şoferul opreşte. Tu plăteşti taxiul. Trînteşti portiera. Taxiul huruie. Te îndrepţi spre un copac solid. Te caţări puţin şi te opreşti lîngă o cracă. Te propteşti în picioare şi scoţi cureaua de la pantaloni. Fixezi pielea de cracă cu laţul atîrnînd spre pămînt.

RECIPROCĂ SOCIALĂ CU CONCLUZIE: Ne cereţi cam mult. Datele amintite nu constituie decît propria dumneavoastră constatare. Nu avem nici un element pe baza căruia să vă dăm un sfat, o explicaţie. Aşa, din senin, nu prea apar astfel de situaţii. Mai bine spuneţi deschis ce vă frămîntă.

Şi-acum ?...

Parcul era aproape gol. Aleile lui căpătaseră culoarea frunzelor moarte, iar copacii împungeau cerul perfect desenaţi pe fondul deschis la culoare.
Pe o bancă, lîngă un brad, stau doi tineri. Ea îi dă lui portocală:
— Acum s-a terminat, zice ea,
— spune-mi şi mie despre ce-a fost vorba.
— Unde?
zice el, mestecînd,
— Ei,
mai rupe ea o felie,
— ştii tu.
El mai ia o felie şi priveşte atent în tufişurile din faţa băncii care ascund o statuie.
— Vezi statuia aia? se întoarce el către fată,
— Nţ,
dă ea din cap,
— N-o văd.
— Păi n-o vezi,
zice el satisfăcut, lăsîndu-se uşor pe spate,
— dar de pe partea ailaltă se vede.
— Oh,
face ea, uitîndu-se înspre tufişuri, pentru că de acolo apare un miliţian cu un cîine lup splendid. 
— Faceţi poze,
zise miliţianul,
— Da,
recunoaşte el, 
zîmbeşte ea,
— Faceţi-i şi lui una, 
zice miliţianul,
— dar fără mine, că n-am voie să mă fotografiez cu armele de luptă.
— Ovidiu,
zice el în timp ce fotografiază,
— De unde ştii?
întrebă ea uimită şi interesată,
— Rex,
intervine miliţianul,
— Vorbeam de statuie,
zice el plictisit, lăsînd în jos aparatul de fotografiat.
Parcul era aproape gol. Aleile lui căpătaseră culoarea frunzelor moarte iar copacii împungeau cerul perfect desenaţi pe fondul deschis la culoare. Pe o bancă, lîngă un brad, stau doi tineri. Un miliţian îi salută şi apoi pleacă, ţinînd în lesă un cîine lup splendid. Ei vorbesc, îşi spun ceva, la un moment dat se ridică şi pleacă firesc, păşind liniştit peste frunzele uscate.
Aparatul ăsta de fotografiat l-am găsit acolo pe bancă, iar filmul este destul de prost făcut, multe negative sînt neclare şi şterse.
Aparatul este bun şi m-am hotărît să-l păstrez.
Filmul însă poţi să-l iei.
Ţi-l dau cu plăcere.

Sursa: Al. Andrieş - Singur acasă, 1992 - editura Cartea Românească, 132 pag.